Paradoxul depolitizării

Emil Boc: “Voi propune un proiect de lege pentru depolitizarea funcţiei publice din România.”

Ce nu vrea să spună premierul este că depolitizarea nu se face printr-o lege (de mâine decretăm, în regim de urgenţă, că funcţia publică e depolitizată şi am rezolvat problema). Putem noi avea 100 de legi care să interzică politizarea, dacă în pratică, promovarea în cariera publică se va face tot doar după criteriul politic: “pleacă ai lor, vin ai noştri, că-s ai noştri şi sunt mai buni”!

Depolitizarea asta nu prea se face cu vorba. Ci prin faptă… Ori aici, de vreo 20 de ani tot depolitizăm, iar efectul pe care l-am obţinut este că (în mod paradoxal) avem cele mai politizate funcţii şi instituţii publice. Tradus, cu cât spunem că depolitizăm mai mult, cu atât reuşim să politizăm şi mai mai mult funcţia publică şi instituţiile publice.

O soluţie alternativă, ca să rezolvăm problema ar fi să renunţăm de tot la funcţia publică. Sau poate la politică…

Apropo. Între timp, partidul premierului depolitizator are mari probleme. Şi nu cu politizarea, ci cu integritatea. Şi nu cu cea fizică, ci mai degrabă cu cea morală (aici însă cred că şi alţii întâmpină mari dificultăţi). În sensul în care a ajuns “o provocare să vedem dacă PDL poate reuni măcar 35 de persoane care să creadă că nu trebuie să faci compromisuri compromiţătoare, că trebuie să aduci oameni competenţi, că trebuie să rezolvi problemele cetăţenilor, şi nu problemele clientelei. Dacă nici măcar asta nu se poate realiza înseamnă că suntem într-o situaţie dramatică“. Continuarea aici.

Autobiografia românilor

Săptămâna aceasta am văzut şi eu Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu în regia lui Andrei Ujică. A. Gorzo în Dilema veche nu a ezitat să-l eticheteze drept “capodoperă“. Eu mă întreb doar, asemenea amicului lui V. Mihăilescu , “cum de a fost posibil“?

Mergeţi să vedeţi filmul. Chiar merită efortul de a sta 3 ceasuri ţintuit în scaun. Chiar şi într-o sală de cinema neîncălzită, cum era şi pe vreama lui nea Nicu (o astfel de atmosferă contribuie, cred, şi la o mai bună receptare a filmului). Merită nu doar pentru că a luat nu-ştiu-ce-premiu la Cannes sau pentru că e foarte trendy să te afişezi la astfel de proiecţii. Filmul merită văzut pentru a nu ni se mai întâmpla şi a doua oară…

Pentru săptămâna ce urmează agenda mea cinematografică programează Marţi, după Crăciun, desfiinţat aici de Cinesseuru’ de serviciu.

Tinerii pleacă primii

Că tot scriam ieri despre cum se face restructurarea în administrația publică românească. Astăzi, a apărut și primul exemplu.

Cum îşi tratează România viitorul: Guvernul i-a plătit unui tânăr un master de 70.000 de euro, l-a chemat acasă şi apoi l-a restructurat (Adevărul, 29.09.2010)

Sunt două fraze-cheie care ne dezvăluie “logica” guvernamentală:

„Sunt criterii stabilite împreună cu sindicatele, cu care toată lumea a fost de acord. S-a ţinut cont de situaţia personală a fiecăruia. Radu este un băiat foarte deştept şi nu stătea în banii pe care îi primea de aici. Era şi singur. Era pregătit din toate punctele de vedere şi avea şi proiectele lui”. (Doina Melinte, președinte ANST)

“Se merge pe principiul că tinerii pleacă primii.” (Manuela Mureşan, Direcţia de Strategii şi Politici de Tineret a ANST)

Așa este: tinerii pleacă primii. Și din administrație și din țară… Fără alte comentarii.

Turismul-lipsă

Cu sau fără frunză la brand, turismul românesc rămâne așa cum a fost mai mereu… incert. Trecând peste discursul patriotard, la o analiză serioasă și onestă, am putea să ne punem următoarea întrebare: poate fi România într-adevăr o destinație turistică atractivă? Sau nu cumva este vorba despre wishfull thinking și doar nouă ne place să credem că este așa…

Pentru că turiștii ne cam lipsesc (numărul lor scade în fiecare an), infrastuctură adecvată nu prea avem, iar serviciile de calitate sunt sublime, dar lipsesc și ele cu desăvârșire. Mai adăugați aici multă lipsă de respect, de profesionalism și de seriozitate și, uite așa, spre deosebire de turismul de masă sau turismul sexual, noi avem ceea ce alții nu vor avea niciodată: turism-lipsă!

Noi invităm străinii să ne viziteze „grădina” Carpaților, numai că am lăsat grădina în paragină, plină de buruieni și gunoaiele lăsate de „fripturiștii” de week-end; iar ca să ajungi în această grădină trăiești o adevărată aventură! Or fi munții noștri spectaculos de naturali, dar când e să-i compari cu Alpii sau cu Pirineii trebuie să fii Ray Charles să nu vezi diferența. Cum să concureze Marea Neagră cu Mediterana sau Bucureștiul cu Parisul?

Întrebarea nu este dacă vrem sau nu vrem turism. Întrebarea este dacă putem.

Noi putem să facem o sută de branduri de ţară, atâta timp cât realitatea înconjurătoare va transmite un cu totul alt mesaj; va fi în zadar atâta timp cât acțiunile noastre mint mai mult decât cuvintele noastre.

Guvernul, primul evazionist al statului

Pe zi ce trece se înmulţesc anunţurile care vestesc intensificarea luptei Statului împotriva evaziunii fiscale. Cel mai recent exemplu este îndemnul Guvernului ca cetăţenii patriei să solicite şi să strângă cât mai multe bonuri fiscale de la comercianţi; colecţionarea acestor bonuri va fi apoi “premiată” la o dată ulterioară neanunţată încă. Nu intru în dezbaterea privind modul cum se va aplica această măsură (dacă se va aplica) şi ce efecte secundare perverse va putea produce (pentru că ştim cât de inventivi pot fi compatrioţii noştri atunci când vine vorba de un câştig material nemeritat). Vreau doar să mă refer la un singur aspect pe cât de colateral, pe atât de semnificativ.

Pentru a beneficia de acest “premiu” fiscal anunţat de premierul Emil Boc va trebui să evităm pe cât posibil spaţiul de desfacere denumit ”bufet ziarişti” din sediul Guvernului din Piaţa Victoriei. Pentru că acolo, în timp ce premierul Emil Boc se “luptă” cu evazioniştii mai mici sau mai mari, vânzătorii nu dau niciodată bon fiscal. Le-ar fi şi greu. Când nu ai casă de marcat…

Există desigur o explicaţie raţională pentru ceea ce s-a întâmplat la bufetul premierului Boc din Palatul Victoria. Doar că nu prea mai interesează pe nimeni; nici că s-au luat măsuri, nici că gestionarul şi şeful bufetului s-au ales cu avertisment scris. La nivel simbolic, semnalul transmis a fost unul extrem de prost. Şi ceea ce era de demonstrat s-a demonstrat: şi de această dată acţiunile au minţit mai tare decât cuvintele.

Şi dă-i, şi luptă… cu evaziunea!

Another form of poetry

FIFA zice aşa: 96% din deciziile arbitrilor de la Cupa Mondială de fotbal din Africa de Sud au fost corecte. Procentajul este considerat ca fiind „foarte bun”. Numai că există o mică problemă; s-o numim statistică: e un caz tipic când cifrele (ne) induc în eroare și (ne) mint! Pentru că, la urma urmei, oricât ne-ar place nouă, nici ele nu sunt altceva decât “another form of poetry”.

“Numbers are always descriptions of the world, and as descriptions, they are no more real than the visions of poems and paintings. Their vision of experience may correspond more or less with popular visions, just as realist, impressionist, and abstract expressionist paintings correspond more or less with common visions. Numbers are real artifacts, just as poems and paintings are artifacts that people collect, recite, display, and respond to” (Deborah Stone, Policy Paradox: The Art of Political Decision Making (Revised Edition). New York – London, WW Norton & Company, 2002, page 187).

În cazul de faţă, statistica arată că am fi avut arbitraje aproape perfecte – 96 e foarte aproape de 100%. Şi atunci ce mai contează cele 4%, oricum o marjă neglijabilă? Contează oare că în aceste 4% se numără şi prestaţiile „remarcabile” ale unor cavaleri ai fluierului care au influențat decisiv câteva partide și, de ce nu, și câștigătoarea turneului. Între cei care au greșit și strică statistica perfectă a FIFA îi găsim pe: Jorge Larrionda din Uruguay care nu a validat golul lui Franck Lampard din meciul câștigat de Germania în faţa Angliei cu 4-1; Roberto Rosetti (Italia) care a validat un golul din ofsaid al lui Carlos Tevez în partida Argentinei cu Mexicul; Koman Coulibali din Mali care nu a validat golul marcat de SUA în meciul din grupă cu Slovenia (scor 2-2); Stephane Lannoy din Franța care l-a eliminat gratuit pe Kaka pentru un presupus fault la ivorianul Keita dar a şi validat golul lui Luis Fabiano dupa un dublu henţ a la voley. Şi lista ar putea continua.

Dacă trecem peste aceste accidente de parcurs, overall statisticile arată foarte bine și toată lumea poate fi mulțumită.

Concluzie. Sunt multe feluri şi moduri de a număra lucrurile și golurile, iar opţiunea pentru una sau alta dintre acestea depinde de scopul numărării. Mai contează şi ce numărăm, cum numărăm, de unde numărăm, şi, după cum se ştie, contează chiar şi cine numără.

PS. Tot despre statistici, de data asta din educație, citiți și aici.

Zece înţelepciuni populare

Zece exemple inspirate din izvorul nesecat de înţelepciune populară. Orice asemănare cu persoane sau situaţii din viaţa reală sau realitatea românească recentă este pur (ne)întâmplătoare, desigur.

1. Încă de pe vremea dacilor, pe meleagurile mioritice se ştia că cine scoate sabia, de sabie va muri.

2. De pe atunci ni se tot repetă şi următorul slogan: spune-mi cu cine eşti prieten, ca să-ţi spun cine eşti. 

3. Versiunea consolidată sună astfel: cine se aseamănă, se adună. Sau nu?

4. Apropo de prieteni şi tovarăşi: fereşte-mă Doamne de prieteni, că de duşmani mă păzesc singur.

5. Inspirându-ne şi din înţelepciunea altor popoare, la vorbitorii de limbă engleză, regula de bază este că what goes up, must go down. Unii dintre căţărătorii pe scara socială de pe la noi mai încearcă şi astăzi să combată Teoria Gravitaţiei.

6. Tot englezii mai au un principiu după care se ghidează în viaţă, politică, economie sau administraţie: do your best, work for the best and expect the best.

7. Traducerea adaptată pentru limba română ar suna cam aşa: când semeni vânt, culegi furtună.  

8. După faptă şi rasplată. Merge chiar şi în euro.

9. Înainte de culcare, specialiştii feng-shui ne avertizează: cum îţi aşterni aşa dormi. De asta îţi aduci aminte mai ales atunci când dormi prost.

10. Şi nu în ultimul rând, favorita mea: faptele mint mai tare decât cuvintele.

11. Numărul unsprezece vă aparţine.

Adio, dar rămân cu tine

Rămâne cum am stabilit: adio, dar rămân cu tine! Sau mă înşel? Filmul ăsta l-am mai văzut; deci, nici o lacrimă. Și oricum, bucătăria tot va fi remobilată. Vreme trece, vreme vine…

Sunt curios (poate prea curios) să văd cine şi mai ales ce a învăţat din lecţia de azi? Oare se va repeta greşeala şi a doua oară? Vom cădea din lac în puț?

Minciuna se plătește

 ”Am mințit dimineața, am mințit și seara…Nu-mi puteți menționa nici o măsură semnificativă de care să putem fi mândri (în cei patru ani) cu excepția faptului că ne-am agățat de putere“. Ar putea fi un fragment din discursul președintelui Traian Băsescu adresat armatei sale de pedeliști. Nu este însă vorba despre asta. Vorbele îi aparțin fostului premier maghiar, Ferencz Gyurcsany și au fost rostite la o petrecere privată în mai 2006.

“Trebuie să înţelegem că nu mai  merge cu minciuna“. Acesta este deja mesajul președintelui Băsescu și a fost rostit într-un moment de sinceritate la televizor în urmă cu două zile (mai 2010).

În linii mari, ambele discursuri transmit același mesaj: guvernanții ne mint. Unii mai mult, alții mai puțin. Uneori merge mai mult, alteori (în vremuri de criză) mai puțin. Băsescu i-a minţit pe români la fel cum a făcut și Gyurcsány pe maghiari. O spune chiar un lider maghiar, de la UDMR, de la mine de la Oradea. În final însă, minciuna, chiar și cea politică, se plătește.

După patru ani de la declarația sa, partidul socialist al lui Gyurcsany a pierdut alegerile. Fostul premier a fost aruncat peste bord, însă nici așa partidul nu a putut evita dezastrul. La un moment dat vine vremea scandenței, vorba premierului Emil Boc. Chiar și pentru PDL. Iar această scandență se prefigurează a fi, și în acest caz, una dezastruoasă: partidul nu va mai avea ce pierde; nici măcar alegerile. Cu sau fără Traian Băsescu.