Pe-ntinsul unui nor

 

“Nu vreau să dorm, Nu vreau să mor, Vreau doar să cutreier pe-ntinsul unui nor.”

(Truman Capote, Mic dejun la Tiffany, Polirom, 2011)

Un lucru care îmi place mult

 

“- Ştii ce-aş vrea să fiu? Asta dacă aş putea să aleg, la naiba!

- Ce? Şi termină odată cu înjuratul.

- Ştii cântecul ăla, Dacă cineva prinde pe cineva venind prin secară? Mi-ar plăcea…

- E Dacă cineva se întâlneşte cu cineva venind prin secară! (…)

- În fine, îmi tot imaginez o mulţime de copii care joacă un joc într-un lan întins de secară. Mii de copilaşi şi nimeni prin preajmă -nimeni mare, vreau s spun – în afară de mine. Şi eu sta în picioare pe buza unei stânci scrîntite. Ce am de făcut, trebuie să prind pe oricine ar trece dincolo de stâncă. Adică, dacă aleargă şi nu se uită pe unde merg, trebuie să apar de undeva şi să îi prind. Asta-i tot ce aş face toată ziua. Aş sta de veghe în lanul de secară şi-atât…”

(J.D. Salinger, De veghe în lanul de secară, Humanitas, 2011)

Așteptare

 

“De ce ești mereu trist? L-am întrebat.

Nu sunt trist.

Ba da, ești.

Nu de tristețe e vorba. Mi-a spus că după el oamenii trăiesc ani și ani, dar, în realitate, trăiesc cu adevărat doar o mică parte din aceștia, adică ani în care reușesc să facă lucrul pentru care s-au născut. Atunci ești fericit. Restul este timp care trece în așteptarea sau amintirea a ceva. Când aștepți sau îți amintești, nu ești nici trist, nici fericit. Pari trist, dar asta doar pentru că aștepți sau îți amintești. Nu sunt triști oamenii care așteaptă, nici măcar cei care își amintesc. Sunt pur și simplu departe.

Eu sunt în așteptare.”

(Alessandro Baricco, O poveste, Polirom, 2011)

Învățămintele vieții

 

“Viața este marele paradox al existenței. Inteligența s-a ivit din viață, iar viața este în același timp o perpetuă sfidare a inteligenței”. (Nicolas Grimaldi, Tratat despre banalitate, Editura Nemira, 2006)

Concreteţe tentaculară şi infrarealismul amintirilor

 

“Pagini de o concreteţe tentaculară, hămesite de înregistrarea materialităţii cotidiene şi seduse de voluptăţile argotice ale limbajelor plebee stau alături de bufeuri sentimentaloid-adolescentine, cu trimiteri culturale stângace (“greaţa sartriană” etc.). Pregnante sunt, în schimb, infrarealismul amintirilor “copilăreşti”, de familie şi şcolare, poezia crespusculară, cu irizări retro, a morţii şi descompunerii provinciale (dar şi a intimităţii afrente), visele suprarealiste şi halucinaţiile secretate morbid de ţesuturile şi dorinţele corpului, ori luminate de intuiţii psihedelice.”

Aţi înţeles?

PS. Citatul nu este din Cornel Dinu! Rândurile de mai sus au fost scrise de Paul Cernat care a recenzat cartea Dorei Deniforescu “Cercuri de frig”; a apărut în ultimul număr al Dilematecii.

Foamea de chermeză

 

Cătălin Ştefănescu dixit: ‎

“Foamea de chermeză întrece cu mult nevoia de încălzire şi apă curentă la şcoala la care ne trimitem copiii, sau idealul unui spital curat, în care cîinii nu bîntuie culoarele şi aleile, bolnavii nu dorm cîte doi în acelaşi pat sau cîte douăzeci în acelaşi salon. Aceeaşi foame de chermeză ţine loc şi de nevoia sau de datoria de a cere socoteală pentru minunatele spaţii de joacă, dotate cu balansoare, leagăne, tobogane, construite în sate în care nu există nici un copil. Lucru perfect valabil şi în cazul superbelor terenuri de sport construite în sate în care mai locuiesc doar cîţiva octogenari”. Continuare aici.

Tehnica dragostei

 

“Băură whisky şi lichior şi Ana se simţi foarte bine, liberă şi emoţionată în acelaşi timp. Se gândise chiar şi la Caroline. Aşa trebuie să se fi simţit şi ea atunci, la a doua sau a treia ieşire cu actorul ăla de teatru, cu care avusese primul orgasm, când Ana o făcuse să priceapă că dragostea e încă altceva decât o tehnică bine pusă la punct. Îi venise în minte apoi copilul Liviuţ, vecinul ei din satul Lunga, în prezenţa căruia i se întâmplase cândva să tremure de plăcere, şi fără să fie atinsă. Chiar, dragostea este şi altceva decât tehnică! Dar dacă pentru partea tehnică oricine poate plăti, oricine poate să vândă sau să cumpere, pentru restul…”

(Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi & Mircea Mihăieş, Femeia în roşu, Editura Polirom, 2011)

Efectul momeală

Pentru astăzi, Dan Ariely v-a pregătit puţină psihologie aplicată:

“Să zicem că tu eşti singur, adică nu ai prietenă, şi vrei să le pari mai atrăgător cât mai multor posibile partenere… Sfatul meu ar fi să iei cu tine un prieten care seamănă în esenţă cu tine, adică are cam aceleaşi caracteristici fizice de bază (culoarea pielii, constituţia şi alura, trăsăturile feţei), dar e niţeluş mai puţin atrăgător decât tine (-tu).

De ce? Pentru că femeile pe care vrei tu să le atragi vor avea dificultăţi să te evalueze, dacă nu există tipi comparabili în jur. Dar dacă eşti comparat cu un -tu, adică amicul-momeală, acest lucru va contribui enorm la a te face să arăţi mai bine, nu doar prin comparaţie cu el, momeala, ci şi în general, adică în comparaţie cu toţi ceilalţi bărbaţi din jur… Nu te opri doar la înfăţişare, desigur. Dacă arta conversaţiei este cartea câştigătoare, ai grijă să alegi pentru reuniune un amic care nu se ridică la înalţimea capacităţii tale de comunicare şi a talentului tău de-a face remarci spirituale. Prin comparaţie, tu vei străluci!

Acum că ştii secretul, fii cu mare grijă: când un prieten de acelaşi sex, care seamănă cu tine, dar e mai arătos, te roagă să-l însoţeşti la o petrecere sau la un club, poate-ar fi bine să te întrebi dacă ai fost invitat de dragul companiei tale sau, pur şi simplu, ca să serveşti drept momeală”. 

(Iraţional în mod previzibil, Editura Publica, 2010)

Povestea celor doi fraţi

“Doi fraţi mă însoţesc într-o călătorie. Cel dintâi priveşte mereu înainte. Felul lui de a fi e nestatornic şi, de aceea, adesea mă calcă pe nervi. Îmi tot înşiră ce minuni mă aşteaptă pe drum, în ce fel de locuri voi locui, ce prieteni voi întâlni, de care spini mă voi înţepa, ba chiar, şi ce femei voi iubi. (Când vrea să mi le descrie amănunţit, îmi astup urechile, dar nu înainte de a-l asculta un pic!) În asemenea momente devine brusc exaltat, mă anunţă, entuziast, tot felul de trăsnăi şi îmi prezice că drumul de dinainte mă va răsfăţa cu privelişti nemăsurat de frumoase (iarăsi îl trimit la plimbare!); dar, alteori, se dezumflă, priveşte în pământ, tace cu înverşunare şi, într-un târziu, declară că, având în vedere lăsarea întunericului şi vremea urâtă anunţată de meteorologi, nu vrea să meargă mai departe şi că o oprire pe marginea drumului ar fi devenit singurul gest rezonabil din parte-ne… Noroc că, după ceva timp, redevine îndrăzneţ şi guraliv, şi o ia iarăşi de la început cu profeţiile. Mărturisesc că umorile astea mă obosesc, ceea ce nu înseamnă că numă distrez în compania lui. Suspectez însă că ciclotimia lui emoţională, cu salturi de la entuziasm la depresie, se datorează şi faptului că trage serios la măsea; mă tot uit cu atenţie să descopăr pe unde-şi ţine rezervele, dar, deşi deocamdată nu am descoperit nimic neobişnuit, sunt aproape convins că asta e explicaţia…

Celălalt frate e complet deosebit. Priveşte numai îndărăt; vorbeşte monoton şi egal despre ce s-a întâmplat mai demult, în timpul călătoriei. Temperamental, e un flegmatic. Nu se enervează decât arareori, nici nu se înflăcărează cine ştie ce. Uneori totuşi, face pe sentimentalul şi chiar lăcrimează, ceea ce mi se pare ridicol. Punctul lui tare e insistenţa maniacală. Povesteşte aproape neîncetat despre ce a văzut şi nici noaptea nu se opreşte. (Îi aud vocea în somn.) Ţine un fel de jurnal de bord al călătoriei noastre. Face tot timpul recenzii, rezumate, descrieri, analize, retrospective, rememorări şi apoi o ia de la început, neobosit. Totuşi, ordinea nu e punctul lui forte: de obicei, reaminteşte alandala unele detalii; uneori le omite, poate voluntar, alteori am impresia că s-a molipsit de la fanteziile fratelui său şi că nu-i aproape nimic adevărat din ce înşiră. Nu pot spune că nu-mi place să-l ascult din când în câdn, mai ales când celălalt mă irită sau mă ameninţă, cu debarcarea în şanţ. Ba uneori chiar uit de totate şi îl ascult cu încântare un răstimp. De exemplu, cu cât mergem mai departe, cu atât insistă mereu mai mult cu tot felul de episoade din partea dintâi a drumului, pe care mi le tot recită necontenit, până mă exasperează, de parcă ar fi uitat că abia mi le spusese cu puţin timp în urmă. Şi totuşi nu s-ar zice, după toate câte le ştie, că e uituc. Nu, cusurul lui major e altul: e teribil de pisălog.

Aceştia sunt cei doi fraţi cu care m-am întovărăşit în călătoria mea. Uneori, când mă satur şi de reveriile exaltate ale primului, şi de poveştile răsuflate şi lacrimogene ale celuilalt, mă întreb ce s-ar întâmpla dacă cei doi, renunţând să stea întotdeauna spate în spate, s-ar întoarce şi s-ar privi în faţă. Ce şi-ar spune, oare, dacă s-ar uita numai o clipă unul la chipul celuilalt? Pentru că – să vă zic un lucru curios – în pofida firilor lor atât de deosebite, ba chiar opuse, pe care am încercat să vi le evoc, exaltatul ciclotimic şi pisălogul maniac au exact unul şi acelşi chip: al meu.”

(Doi fraţi din volumul Poveşti impertinente şi aprocrife* de Andrei Cornea)

* Editura Humanitas, 2009

Comunitate, Identitate, Stabilitate

„… mai bine zis era convenabil să ştie cât mai puţin, ca să poată ajunge membri adevăraţi şi fericiţi ai colectivităţii. Căci, după cum ştia toată lumea, amănuntele sunt cheia virtuţii şi fericirii; din punct de vedere intelectual, generalităţile sunt doar un rău necesar. Nu filosofii, ci amatorii de traforaje şi colecţionarii de timbre alcătuiesc coloana vertebrală a oricărei societăţi.”

Cât priveşte secretul fericirii şi al virtuţii:

“acesta este … să-ţi placă ceea ce eşti obligat să faci. Acesta este ţelul întregii condiţionări: să-i facă pe oameni să-şi îndrăgească destinul social implacabil.”

(Aldous Huxley, Minunata lume nouă, Polirom, 2011)

Idei şi cuvinte

Minutul de teorie. Astăzi despre relaţia dintre idei şi cuvinte cu Jean Beaudrillard:

“…cuvintele sunt, poate, într-o mult mai mare măsură, purtătoare, generatoare de idei, şi nu invers. Operatori ai unei vrăji, operatori magici, cuvintele nu numai că transmit aceste idei şi aceste lucruri, dar se metaforizează şi se metabolizează ele însele unele în altele, urmând un fel de evoluţie în spirală. În felul acesta, sunt călăuzele ideilor.” (Cuvinte de acces, Editura ART, 2008)

Liberté

“Libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi şi cu doi fac patru. Dacă ţi se recunoaşte asta, celelalte vin de la sine.”

(Winston Smith în “1984″ / George Orwell, Polirom, 2002)

Nu e vina ta

“Nimeni nu poate legifera dragostea; nu i se pot da ordine şi nu poate fi linguşită şi făcută să-şi dea ascultare. Iubirea îşi aparţine doar sieşi, e surdă la rugăminţi şi nu o poţi cere prin violenţă. Dragostea nu e ceva ce poţi negocia. Iubirea e singurul lucru mai puternic decât dorinţa şi unicul motiv logic pentru care poţi rezista tentaţiei. Există oameni care spun că poţi baricada uşa, ţinând astfel afară ispita, cei care cred că dorinţele rătăcite pot fi alungate din inimă asemenea zarafirilor de pe lângă temple. Poate chiar reuşesc, dacă îţi ţii sub control slăbiciunile zi şi noapte, nu te uiţi, nu miroşi, nu visezi. Cel mai de încredere Securicor (una dintre cele mai importante companii de supraveghere, protecţie şi pază din lume), sancţionat de biserică şi aprobat de stat, este căsătoria. Jură că-i vei purta credinţă pe viaţă lui sau ei şi, ca prin minune, asta se va întâmpla. În adulter e vorba în egală măsură despre sex, dar şi despre deziluzie. Farmecul nu şi-a făcut efectul. Ai dat toţi banii ăia, ai mâncat tortul şi totuşi n-a mers. Nu e vina ta, nu-i aşa?”

(Jeanette Winterson, Scris pe trup, Humanitas Fiction, 2007)

Cele 5 etapte

Din învăţăturile înţeleptului Graham către prietenul său Nagi Abad al-Samad:

“Dacă vrei să cunoşti o femeie aici în America (nota mea: e valabil şi pentru Europa americanizată), trebuie să treci printr-o serie de etape bine determinate, întocmai ca într-o tranzacţie comercială: în primul rând, trebuie să petreci un timp stând de vorbă cu ea şi să-i oferi o conversaţie amuzantă, distractivă; în al doilea rând, trebuie să-i oferi ceva bun de băut; în al treilea rând, îi ceri numărul de telefon; în al patrulea rând, o inviţi la cină la un restaurant de lux şi abia după parcurgerea tuturor acestor etape, la sfârşit de tot, poţi s-o inviţi acasă. Abia atunci îţi îngăduie cutuma burgheză să te culci cu ea. Şi în oricare dintre aceste etape, femeia poate să se retragă. Dacă, de pildă, ea refuză să-şi dea numărul de telefon sau nu acceptă invitaţia de a lua cina împreună cu tine, înseamnă că nu vrea să aibă o relaţie cu tine. Dar dacă a parcurs împreună cu tine cele cinci etape, înseamnă că te vrea.” Over and over…

(Alaa al-Aswani, Chicago, Polirom, 2010)

Slow down

Din categoria “motivaţional! dă mai departe“:

“Mulţi trăiesc alergând după timp, şi îl ajung doar când mor, fie de un infarct, fie de un accident pe autostradă pentru că goneau prea tare pentru a ajunge la timp. Alţii sunt prea nerăbdători să trăiască în viitor, şi uită să trăiască în prezent, care este unicul timp care există cu adevărat.

Toţi avem pe această planetă acelaşi timp, nici mai mult, nici mai puţin de 24 de ore pe zi. Diferenţa stă în utilizarea acestor ore de către fiecare dintre noi. Trebuie să învăţăm să profităm de fiecare moment, pentru că, după cum zice John Lennon: viaţa este ceea ce se întâmplă în timp ce planificăm viitorul”.

Just slow down…

Campionii lumii noastre

“…Noi arătăm a popor fără proiect. Trăim călduţ, duşi de curenţii circulari ai scandalurilor. N-avem imperative. Ne-am creat un microclimat care exclude confruntarea externă. Ne sîntem suficienţi. Sîntem, deci, campionii lumii noastre“. (Radu Naum*)

* text apărut în Dilema veche, nr. 364, 3 – 9 februarie 2011

Furtul ruşinii

Despre hoţia la români sau cum trăim în neruşinare:

“Pe aici, pe la noi, se fură de cînd lumea. Aici şi peste tot. Dacă Prometeu nu fura focul, omenirea mînca şi azi hrană rece.

[...] Domnule, şi le-au furat atît de bine, dar atît de bine, încît nici după unsprezece ani de la căderea comunismului omul nu-şi recapătă lucrul lui. Pentru că, de fapt, în marea jecmăneală, a fost furată şi ruşinea, şi fără ruşine trăim aşa cum vezi”.

(Irina Nicolau, Dilema, nr. 448 din septembrie 2001)

Gânduri & cuvinte

“Cuvintele nu au nici o posibilitate de a exprima ceva. De cum începem să ne topim gândurile în cuvinte şi fraze, totul se duce de râpă.” (Marcel Duchamp*)

*Enrique Vila-Matas, Bartleby & Co, Editura RAO, 2003

Something

“Câteodată poţi face ceva pentru alţii, ceva ce nu poţi face pentru tine însuţi”…

(A.M. Homes – Cartea asta îţi va salva viaţa, Editura Leda, 2007)

Oameni de noiembrie

“Oameni cu ploioase inimi de noiembrie. Au mâini, dar pe nimeni de mângâiat . Au ochi, dar pe nimeni de privit. Au limbă, dar pe nimeni cu care să vorbească. Au toate simţurile dar pe nimeni de atins, de auzit, de păstrat.”

(Mircea-Daniel Stroe, Oraşul cu un singur locuitor, Editura SanMarco, Oradea, 2010)

Avantaj homeopatic

“Avantajul sărăciei: modificările se fac numai în doze homeopatice” (Cătălin Dorian Florescu, Drumul scurt spre casă, Polirom, 2006)

Decizii

“Privind în urmă, vei găsi lucruri pe care să le regreţi.

Ai luat o decizie greşită.

Greşit.

Ai luat decizia potrivită.

Viaţa înseamnă decizii.

1. Să-mi cumpăr o maşină mai practică sau una rapidă?

2. Să merg la facultate sau să-mi iau o slujbă?

3. Să beau vin, bere sau apă?

Orice decizie ai lua, este singura pe care-o puteai lua.

Altfel, te-ai fi oprit la alta.

Orice facem este alegerea noastră.

Deci ce anume e de regretat?

Eşti ceea ce-ai ales să fii”.

(Paul Arden, Gândeşte fix pe dos)

Oraşe de nisip

Cum nu prea ştiu să scriu o recenzie serioasă de carte (sau poate nu vreau?), mă mulţumesc doar să redau câteva pasaje care mi-au plăcut (m-au sensibilizat sau m-au pus pe gânduri) din cartea pe care tocmai se nimereşte să o citesc. Asta ca să fac dovada că mai şi citesc din când în când, nu doar colecţionez cărţi pentru bibliotecă. Inaugurez, deci, o rubrică nouă pe blog, o rubrică compusă din fragi şi mentă culese din jungla (suburbană). De aceea şi numele ei de Fragmenta.

Primele “fragmente” din serie îi aparţin lui Vasile Dâncu şi sunt preluate din ultima sa carte de eseuri de sociologie critică, Patrie de unică folosinţă (Editura RAO, 2010). Lectură plăcută.

“Oamenii pleacă uşor din oraşele noastre în străinătate sau aiurea pentru că nu-i leagă mare lucru de comunitate. În oraşele noastre avem un război al ignorării, o lipsă de socialitate. Ne despărţim uşor de oraşele noastre pentru că nu există o memorie socială comună pe care s-o partajăm. Nu prea avem istorie comună, niciun prezent comun. Un prezent comun înseamnă să participăm la proiecte comune. Aşteptăm să le facă alţii sau ne mulţumim cu puţin. Acceptăm o serie de evenimente să ni se întâmple, fie că ne convin sau nu… Nepăsarea generală trebuie spartă prin încercări repetate, prin depăşirea inerţiei şi fragmentării. Oraşele noastre sunt oraşe de nisip care nu rezistă în timp decât prin aparenţa materialităţii. Fără sufletul nostru şi fără lucrări comune, la care să punem ceva din gândurile şi energia noastră, oraşele se vor sfărâma după fiecare generaţie. Ne vor curge printre degete, fără să le înţelegem, fără să lase urme serioase în cultură şi civilizaţie, fără să ne intre în suflet. Ne trebuie proiecte identitare în fiecare oraş, opere în care ar trebui să ne vedem şi să ne recunoaştem cu toţii, ca într-o oglindă”.

Şi asta chiar dacă ” societatea noastră nu acceptă să se uite în oglindă” şi “preferă să se amăgească cu umbre pe pereţi. Nu vrea să-şi vadă imaginea pe care ar putea să o ofere datele sociologice serioase sau o dezbatere publică bazată nu pe impresii şi emoţii, ci pe date şi analize.”