Social-democrația din România s-a născut în Șanț. Comuna Șanț din județul Bistrița Năsăud.
Unul dintre cei mai activi fruntași ai social-democrației române din Transilvania primelor decenii ale secolului XX (adică un fel de tatăl fondator), Enea Grapini s-a născut în această comună la 16 septembrie 1893.
Așadar, informația obținută pe surse a fost confirmată și de analele istoriei. Trăiască! La mulți ani!
Urmăresc cu interes ceea ce se întâmplă zilele acestea în jurul Universității de Medicină și Farmacie (UMF) din Târgu Mureș. Și înțeleg că avem o problemă complexă: mandatul rectorului expiră în curând, astfel că e nevoie ca senatul universității să desemneze un ordonator de credite până la noi alegeri; numai că acest lucru nu se poate întâmpla pentru că senatul nu este legal constituit; pentru că Universitatea nu are o Cartă elaborată pe baza noii legi a educației; cartă care nu a putut fi elaborată pentru că profesorii români și maghiari de acolo nu se înțeleg de niciun fel. Ați înțeles? E încâlcită rău!
Și atunci Guvernul României și Ministerul de resort s-au gândit să dea o mână de ajutor pentru a rezolva problema. Și ce au zis? Ah, nu vă înțelegeți voi acolo, nu-i nimic vă facem noi de aici de la București o facultate cu “programe în limba română, limba maghiară și limba engleză“. Ca să vă înțelegeți! Desigur, totul respectând litera și spiritul Legii Educaţiei Naţionale!
Și ca să ne înţelegem și noi, așa cum spunea chiar ministrul “ această facultate nu rezolvă problema cartei “. Și nici problema neînțelegerilor dintre cadrele didactice din Târgu Mureș!
În interpretarea mea, din punct de vedere al politicilor publice și al procesului decizional, lucrurile stau cam așa: avem o problemă și ca să o rezolvăm nu facem altceva decât producem o alta!
Chiar dacă nu rezolvă problema educațională, înființarea acestei facultăți “multiculturale” rezolvă totuși o altă problemă (politică): actuala coaliție de guvernare (PDL+UDMR) rămâne întreagă și continuă împreună! Ceea ce, trebuie să admitem este un lucru pozitiv: vom avea stabilitate politică și o guvernare responsabilă, nu vom arunca țara în haos!
PS.
Fragmentul din conferinţa de presă a ministrului educaţiei, în care el recunoaşte că pe vremuri a protestat împotriva unei situaţii similare de la Cluj Napoca, dar acum nu numai că nu protestează, ci din contră şi asta pentru că între timp a ieşit o lege nouă a educaţiei pe care el trebuie să o aplice, mi se pare savuros! Am şi salvat textul pentru analele istoriei!
E scandal mare în țară pe tema înființării liniei maghiare de învățământ la Universitatea de Medicină şi Farmacie (UMF) din Târgu Mureş.
Situația, din punctul meu de vedere, este asemănătoare cu cea din bancul cu rabinul: vestit pentru înţelepciunea sa, acesta este pus în situaţia de a împărţi dreptatea între doi împricinaţi. Îl ascultă cu atenţie pe primul şi spune: „Ai dreptate”. Îl ascultă şi pe cel de-al doilea, iar răspunsul este identic: „Şi tu ai dreptate”. Aflat de faţă, Iţic îl întreabă, nedumerit, pe rabin: „Păi, cum vine asta, Rabi? Nu se poate să aibă amândoi dreptate!”. Iar rabinul cel înţelept îi răspunde: „Şi tu ai dreptate!”.
Și în cazul UMF Târgu Mureș fiecare parte interesată (stakeholder) are dreptate:
- UDMR vrea aplicarea legii; că doar nu degeaba s-a introdus principiul multiculturalismului în Legea Educației!
- PDL vrea să rămână la guvernare, așa că dă tot ceea ce i se cere;
- Opoziția se revoltă înpotriva șantajului udemerist și a cedării pedeliste, că de aia e Opoziție să critice Puterea!
- studenții și universitarii de la UMF vor să-și păstreze autonomia și să decidă singuri fără intervenții externe;
- chiar și Ministerul Educației are dreptate atunci când nu știe ce să facă, dat fiind faptul că este prins în meghina unor interese antagonice: pe de o parte cele ale mediului academic, pe de altă parte cele politice ale partidului.
Așadar, fiecare are bucățica sa de dreptate; ceea nu înseamnă însă că împreună vor ajunge la o soluție dreaptă! Tocmai de aceea, pentru a mai salva ceva din aparențe, astăzi la Palatul Victoria s-a decis adoptarea unei “soluții tehnice” (tehnic nu este egal cu drept)! Ca să fie foarte clar la toată lumea despre ce este vorba… sau din contră? Nici nu mai știu, dar nu asta contează; important este că și eu am dreptate!
Președintele republicii s-a supărat rău de tot pe “imoralii” de la OMV cu care, așa cum a declarat ieri, a rupt orice legătură. Ca semn de protest faţă de profitul uriaș pe care concernul petrolier l-a obţinut pe timp de criză în România, primul om în stat nu mai alimentează la pompele austriecilor.
Nu același lucru se poate spune și despre premierul României. Acesta rămâne puternic conectat pompa austriecilor. E drept, nu direct, ci prin interpuși: soția sa a ajuns cea mai bine plătită doctoriță din România (7000 de euro/lună) grație unui contract dubios (de generos) de “servicii de consultanță” cu OMV.
Așadar, în timp ce Băsescu plânge pe umerii românilor, Ungureanu încasează cecurile austriecilor. Curat murdar! Ca petrolul!
PS. Apropo de moralitate…
Zilele trecute dezbăteam aici problema olandeză: ştiţi povestea aceea cu boicotul românilor împotriva produselor provenite din Olanda, în semn de protest pentru lansarea unui website extremist al unui partid la fel de extremist de acolo.
Nu mare mi-a fost mirarea să găsesc ieri printre comentarii unul venit tocmai de la Brussels şi tocmai de la cel care a relansat ideea acestui boicot: domnul eurodeputat Sebastian Bodu sau mă rog o persoană care şi-a asumat identitatea acestuia(fie din staff-ul său, fie de aiurea). Şi această persoană mi-a dat replica, cum s-ar zice. O regăsiţi mai jos.
Iniţial am vrut să-i răspund în secţiunea de comentarii, după care am zis că un eurodeputat (chiar dacă se va dovedi unul fictiv) merită totuşi mai mult. Aşa căm am hotărât să scriu un articol întreg. Acesta pe care tocmai îl citiţi.
Iată comentariul.
“Stimate domn, doar cateva precizare fac. Nu legate de boicot, ca nu ai sa pricepi pt ca e mai interesant sa fii Gică Contra:
1. Dacă totuși crezi ca ministrul lor de externe e mai credibil decât ai noștri in problema Schengen, vezi poziția Comisiei Europene si a Parlamentului European, care spun ca noi nu ca olandezii. Sau or fi si astia tot niște corupți nenorociti
2. Amenademntul cu pricina era al meu si nu a lui Severin, dovada e nu numai faptul ca fusese depus de mine si de alții cu doua luni înainte sa apară Severin cu el, ci si faptul ca a fost ulterior votat si aprobat. Severin e urmărit penal in RO si anchetat de OLAF la Bruxelles, eu nu. El a fost dat afara din Grupul socialist, eu am fost de curând reales vicepreședinte al Comisiei Juridice. Sau or fi si acolo toți niște corupți nenorociti…“
Şi acum replica mea.
Stimate domnule Bodu,
Mă declar surprins că o postare atât de neimportantă a ajuns să fie citită tocmai de către un europarlamentar. Vă mulţumesc pe această cale pentru timpul acordat – în primul rând lecturii şi în al doilea rând trimiterii unui comentariu – mai ales că ştiu că acest timp este unul pe cât de preţios, pe atât de limitat.
Aş putea spune că la prima lectură m-a iritat puţin tonul dvs superior, precum şi prejudecata că nu aş putea pricepe cum stă treaba cu boicotul. Pentru un “reprezentant” al poporului un asemenea timbru vocal nu dă bine. Denotă infailibilitate şi autosuficienţă.
La a doua lectură, am zis totuşi că acesta este tonul cel mai potrivit. Mai ales că trăim într-o lume rea, plină de Gică Contra şi de ignoranţi care nu înţeleg binele pe care guvernanţii şi parlamentarii – inclusiv cei din Bruxelles – vor să ni-l facă.
Am ajuns chiar să vă dau dreptate. Trăim într-o lume plină de corupţi nenorociţi. Şi la Bucureşti şi la Bruxelles şi la Haga. Peste tot în Europa şi în lume. Şi asta dintr-un simplu motiv: aşa e lumea şi aşa e firesc să fie. Îngerii trăiesc în altă parte. Terra este locuită de oameni… Binele vine de foarte departe, iar răul e întotdeauna aproape, la îndemână, cum spune un proverb sud-american.
Acum, legat de cele două precizări ale dvs.
1. Chiar dacă şi la Haga sunt nişte miniştri nenorociţi, personal le-aş da crezare mai mare acestora decât nenorociţilor de la Bucureşti. Trăind câte puţin şi într-un loc şi în altul, experienţa mea personală nemijlocită, mă determină să îmi susţin acest punct de vedere. Dacă oricum toţi sunt o apă şi-un pământ, atunci prefer canalul olandez, decât câmpia dâmboviţeană.
2. În ceea ce priveşte cazul Severin. Nu ştiu şi nici nu mă interesează cine e vinovat şi de ce e vinovat. Şi nu am nicio aşteptare să vă explicaţi dvs nici pentru ceea ce aţi făcut şi nici pentru ceea ce nu aţi făcut. Eu nu vă judec, la fel cum nici nu vă votez. Ştiu doar un singur lucru: pentru un europarlamentar asocierea într-un asemenea scandal nu face bine. Măcar la imagine. Când numele tău este pomenit în acelaşi loc cu numele unui şpăgar (nedovedit încă, e drept), parcă nu te mai poţi simţi la fel de confortabil. Sau cel puţin nu ar trebui să te simţi bine, dacă ştii că tu eşti altfel. Or pentru asta m-aş fi aşteptat (dacă tot veni vorba despre aşteptări) la o reacţie mult mai dură a tuturor europarlamentarilor vizavi de ceea s-a întâmplat atunci. Am auzit doar ici colo câteva voci şi acelea firave, aşa că la final senzaţia a fost că se încearcă a se pune batista pe ţambal şi să se rezolve lucrurile intern, ca între colegi.
Apropo de asta ar mai fi şi o altă chestie: regulile şi procedurile acestea foarte complexe de la Brussels, după părerea mea, dăunează grav democraţiei; în sensul suprareprezentării anumitor interese (mai mult sau mai puţin legitime) mai puternice în defavoarea altora (mai mult sau mai puţin legitime) dar mai firave. Lobby-ul în general dăunează democraţiei, chiar dacă aici ştiu că mă situez împotriva curentului majoritar care susţine exact contrariul. Poate nu ar strica o revizuire şi o simplicare a regulilor la nivelul Parlamentului European; aţi mai salva ceva din imaginea destul de şifonată pe care şi aşa o are instituţia. Vă spun toate acesta din perspectiva omului de rând care nu are un master în afaceri europene ca să înţeleagă mecanismul deciziei europene.
Mă bucur că am putut comunica şi am putut avea acest schimb de replici şi, până la urmă, de idei. Nu putem fi de accord asupra tuturor lucrurilor, dar tocmai recunoaşterea acestui fapt, mi se pare cel mai important într-un act de comunicare. Aşadar, vă rămân profund recunoscător.
PS. Felicitări pentru promovarea din Comisia juridică şi transmiteţi-i, vă rog, domnului Severin când vă întâlniţi cu el pe la şedinţe multă sănătate şi răbdare.Până la urmă lucrurile se vor rezolva şi pentru dânsul.
PS1. Sper totuşi să-i fi scris domnului Bodu (asta şi pentru ego-ul meu) şi să nu-mi fi pierdut timpul dând replica la vreun postac pedelist plătit la normă.
Am văzut recent pe Facebook următorul mesaj:
“Ca răspuns la acţiunile partidului extremist condus de Geert Wilders privind imigranţii est-europeni – români, polonezi şi unguri – ce ar fi să ne solidarizăm în acţiunea de boicotare a produselor olandeze? Cele mai cunoscute sunt Shell, Heineken, Dove, Lipton, Rexona, Knorr, Axe, dar mai ales FLORILE, pentru că tot se apropie 1 şi 8 Martie.”
Mă întreb şi eu ca prostu: oare ce are sula cu prefectura şi lalelele cu Geert Wilders?
Ok, suntem supăraţi pe olandezi! Asta am înţeles. Ne blochează accesul la spaţiul Schengen, visul nostru ancestral de pe vremea lui Decebal, iar acum şi extremiştii îşi fac de cap şi ne-au tras un site anti-românesc. Deci avem o problemă cu olandezii, iar aceştia au una cu noi.
La modul cel mai sincer, problema Olandei cu România ţine de credibilitatea noastră şi de încrederea pe care ei o au (sau nu) în noi. În paranteză fie spus şi asta este o tot o problemă ancestrală… A spus-o chiar ministrul lor de externe: “Olanda a observat şi eforturile majore efectuate de Bulgaria şi România în combaterea corupţiei şi criminalităţii organizate. Cu toate acestea, se pare că au fost făcuţi doar paşi mici, cu dificultate, şi nu au fost obţinute rezultatele necesare. Nici Bulgaria şi nici România nu au reuşit să aplice principiile statului de drept.”
Cum rezolvăm situaţia?În loc să ne apucăm serios de treabă, noi ce ne propunem? Să ne solidarizăm (în prostie) şi să-i lovim pe olandezi acolo unde îi doare mai tare: la buzunare! Să ne mai lase cu statul de drept şi corupţia, ne descurcăm noi…
Primul care a venit cu această idee a fost chiar şeful statului. Băsescu ne îndemna să renunţăm doar la legumele olandeze. A venit apoi un domn europarlamentar, Bodu (apropo, dacă aţi uitat, el este “intermediarul” lui Severin în scandalul cu şpaga lobbyştilor pentru amendamente; asta ca să nu uităm despre cine este vorba) care vrea să extindă boicotul. Şi uita aşa, ideea a fost repede preluată şi răspândită în mediul virtual.
Dacă noi credem că aşa putem să obţinem ceva în relaţiile externe, ori suntem naivi, ori bubuim de proşti. Din punctul meu de vedere efectul acestor idei etno-primitive va fi egal cu zero. Şi pentru a-mi întări convingerea, astăzi, mi-am refăcut stocul de Grolsch, un brand de bere olandeză pe pe care îl recomand tuturor celor care ştiu să aprecieze mai mult o bere bună decât nişte idei stupide!
PS. Este regretabil că Guvernul de la Haga este ţinut în şah de o grupare minoritară extremistă. Să nu uităm însă că nici la Bucureşti, cabinetul nu se simte mai bine, fiind condiţionat de o altă grupare minoritară… Asta ca să ne lămurim ce are sula cu prefectura.
Întreb şi eu nu dau nu parul:
Când soţia şefului serviciului de informaţii externe a României (care şef întâmplător are şi calitatea şi premier-desemnat) este plătită regeşte (100.000 de dolari pe an) pentru nişte “servicii de consultanţă medicală” (dubioase) chiar de către cel mai important jucător/investitor străin din România (OMV) oare cum se numeşte?
Variante de răspuns:
1. Că angajaţii din biznisu cu petrol sunt extrem de bolnăvicioşi şi au nevoie de “servicii” calificate.
2. Că sunt eu răutăcios, iar informaţia nu are nicio relevanţă.
3. Că e doar o sinecură pentru familie şi nicidecum vreun conflict de interese.
4. Că ar trebui să întreb mai bine la SRI că poate ştiu ei mai bine.
În rest, stimă şi respect pentru “tânărul” domn Ungureanu şi mult succes în folosirea experienţei sale din “MAE şi SIE în eficientizarea guvernării”!
Cabinetul Emil Boc şi-a depus mandatul azi dimineaţă, fiind demisionat de preşedintele Traian Băsescu.
În situaţia social-politică de acum, demisia guvernului este un pas necesar, dar nu este şi suficient! A început campania electorală.
Unii comentatori spun că manifestațiile din stradă din București și din alte orașe din ultimele două săptămâni dovedesc că ar exista un potențial uriaș pentru construcția unei platforme civice. Dacă așa o fi, atunci întrebarea este: bun, și ce facem de aici încolo? Cum organizăm această platformă și cum o folosim?
Pentru că trebuie să ținem cont de un lucru: schimbarea sau reforma statului (cum place unora s-o numească) nu se va putea produce dacă această mișcare civică nu se va transforma într-una politică. Așa cum e construit actualul sistem, el nu poate fi schimbat din exterior. E ca și într-un meci de fotbal: nu poți decide soarta partidei sau să întorci rezultatul comentând de pe marginea terenului; trebuie să intri acolo și să arăți ce știi și ce poți să faci, chiar cu pericolul de a te accidenta. Iar pe terenul democratic, partida se joacă între partide politice.
Conform teoriei politice, într-un sistem politic şi social, partidele politice au rolul de a permite cetăţenilor să-şi aleagă felul în care doresc să fie guvernaţi. Ele participă atât la alegerea reprezentanţilor, cât și la asigurarea resursei umane pentru actul guvernării. Platformele sunt pentru spectatori sau comentatori. Dacă vrei să joci trebuie să adopți o poziție, trebuie să devii partizan să accepți să fii etichetat. Adică să faci parte dintr-o echipă; în cazul nostru un partid. Ne place sau nu ne place ideea. Ne plac au nu ne plac etichetele.
Iar construcția unui partid politic nou astăzi în România nu e o sarcină ușoară, ca să nu zic că e foarte grea. Ai nevoie de resurse multe: financiare, relaționale, umane… Mai există și varianta utilizării partidelor existente. În loc de mașină nouă, ca să ajungi la destinație poți să folosești una mai veche; cu toate riscurile ce derivă de aici, inclusiv ca această mașină să te lase în pană – a se citi să nu reușești să transformi tu partidul în care ai intrat, ci să te transforme el pe tine.
Ce vreau să zic: adevărata revoluție în România nu se va produce când românii vor ocupa strada! Adevărata schimbare se va putea produce – sau mai bine zis vor fi create condițiile pentru a se putea produce – doar atunci când o masă critică de oameni inteligenți, educați, profesioniști și integri vor ocupa toate partidele politice din România. Care este această masă critică și când se va putea ea produce este o altă poveste. Despre care am să scriu (poate) altă dată.
Pentru azi una electorală, că tot avem alegeri anul acesta. În plus e și vineri deja, așa că mai putem râde și simte bine și noi un pic.
Extras din CV-ul unui catindant (cu ceva șanse) la alegerile din acest an.
“Planurile mele de viitor sunt atingerea tuturor scopurilor pe care mi le-am propus de reușită pe plan profesional printre care se numără și acela de a ajunge primar al comunei…“
Pentru a ne forma o imagine completă asupra profilului său, trebuie amintitate și “hobiurile” omului: “animalele, vânătoarea, etc.”
Ok. Cu planurile mărețe ne-am lămurit. Ce nu înțeleg totuși este dacă îi plac animalele, atunci omul de ce le mai împușcă? Sau îi plac doar cele împăiate? Iar etc-ul din final m-a băgat ca măgarul în ceață!
PS. Oare domnu candidat trage cu pușca și după măgarii (din politică)?
Războiul președintelui Băsescu cu doctorul Arafat pe marginea reformei în sănătate nu a făcut altceva decât să-l transforme pe acesta din urmă într-un erou popular! Ah… și s-a mai obținut un lucru: a fost compromisă orice tentativă de ”reformă”. Și în acest domeniu…
Concluzia îi aparține Alinei Mungiu Pippidi: ”Proiectul de lege a sănătăţii este rezultatul unui proces viciat de formulare a politicii publice. Legea ocoleşte problemele pe care se presupune că trebuie să le rezolve, are consecinţe nedorite care crează alte probleme, a fost nedemocratic şi neprofesional concepută. Privatizarea despre care se discută nu are nici o şansă să crească eficienţa actului de sănătate câtă vreme tot statul ar controla mecanismul preţurilor şi ar decide cine e eficient, ceea ce reprezintă şi azi sursa principală a corupţiei la noi. Riscurile create pentru sistem prin acest proiect sunt, ca atare, mai mari decât beneficiile potenţiale”.
Continuare aici.
“Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este ultima carte pe care am citit-o”, mărturiseşte premierul României, Emil Boc. Ministrul Elena Udrea preferă acelaşi autor, dar alte opere: “Camil Petrescu este autorul meu preferat. Patul lui Procust, sau Jocul Ielelor, dacă vorbim de dramaturgie.”
Întrebare pentru cititori: stiți când se citesc aceste cărți despre care pomenesc mai marii (sau mai micii) Guvernului? Exact! În vremea liceului (sau cel puțin eu atunci le-am citit)! Eu sper, totuși, ca de atunci, domnu’ Emil și doamna Nuți să mai fi și citit și altceva! Nu de alta, dar în afară de Camil mai era și un Cezar Petrescu. Recomand tuturor romanul său ”Întunecare”. Asta ca să se mai lumineze și guvernanții (la minte)!
Dacă vreți să citiți analiză și critică socială, economică și politică serioasă și fundamentată vă recomand o platformă de idei și comentarii pe care unii o etichetează de ”stânga”. Autorii se recomandă doar ca ”un grup eterogen, cu gust pentru tot ce e incomod”. Mie mi-a plăcut, încercați și voi Critic Atac.
În legea de organizare a recensământului (OG 36/2007), la articolul 12 se spune negru pe alb:
”În vederea asigurării exhaustivității înregistrării persoanelor și a calității datelor, la recensământ sunt înregistrate și utilizate codul numeric personal, precum și etnia, religia și limba maternă”.
Așadar, alături de CNP, ar fi fost obligatoriu să declarăm și etnia, religia și limba maternă. Ori, ce ni s-a tot repetat în ultimele săptămâni? Că aceste date sunt opționale! Eu nu am înțeles nimic: există vreo prevedere legală care spune că etnia, religia și limba maternă pot să NU fie declarate?
Evident că nu există un asemenea articol! Articolul din lege le consideră pe toate obligatorii! Dacă nu faci asta, riști amendă. După logica primitivă a INS însă dacă am scris “nu declar” la rubricile cu etnia, religia și limba maternă, înseamnă că am declarat ceva! Deci se cheamă că am răspuns. Nu același lucru se întâmplă însă cu CNP-ul! Aici s-a aplicat o unitate de măsură diferită (pentru aceeași reglementare legală): la religie, de exemplu, “nu declar” este egal cu … “declar”, la CNP ”nu declar” este egal cu amendă!!!
Trăim în țara lui Seremi și asta ne omoară tot timpul și recensământul și tinerețea…
PS. Mă întreb la ce ne mai foloseşte acest Rrecensământ, dacă el nu a fost unul exhaustiv? La final tot nu vom şti exact câţi români, câţi maghiari sau câţi rromi mai trăiesc în România… Vom şti doar că populația este în scădere, informație pe care o puteam intui și fără să mai organizăm niciun recensământ!
Legalitate – Ne omoară legalitatea. Cu ea, nici o guvernare nu mai e cu putinţă.
(Flaubert, Dicţionar de idei primite de-a gata)
“Bugetul trebuie echilibrat,
Tezaurul trebuie reaprovizionat,
Datoria publică trebuie micşorată,
Aroganţa funcţionarilor publici trebuie moderată şi controlată,
Ajutorul dat altor ţări trebuie eliminat pentru că Roma să nu dea faliment.
Oamenii trebuie să înveţe din nou să muncească în loc să trăiască pe spinarea statului.”
(Cicero, anul 55 înainte de Hristos)
În concluzie: nu s-a schimbat nimic de 2066 de ani!
Apropo de reorganizarea administrativ-teritorială a ţărişoarei, există un proiect cât se poate de simplu pentru România: trebuie să se schimbe ceva pentru ca lucrurile să rămână la fel.
Pe agenda publică a (re)apărut un subiect care mă interesează şi pe mine de ceva vreme. Este vorba despre reorganizarea administrativ-teritorială a României.
Vizavi de acest lucru am şi eu, ca tot românu’ gânditor, câteva întrebări, desigur, mai mult retorice.
1. Din punct de vedere procedural, de ce atâta grabă? Care este urgenţa unei asemenea “reforme”? De ce trebuie să o facem mâine?
2. De ce şi de unde a apărut pe agenda publică acest subiect acum?
3. Ne obligă cineva să facem aceste modificări? Sau de ce este nevoie de o reorganizare a ţării chiar acum?
4. Nu ar fi fost mai bine să mai “rumegăm” puţin problema? Pentru asemenea schimbări complexe e nevoie de timp – pentru a fi pregătite, pentru a fi dezbătute, pentru a obţine consensul politic necesar; ele nu se fac de pe o zi pe alta, şi nicidecum prin vreo (nouă) asumare a răspunderii Guvernului…
5. Din punct de vedere al conţinutului “reformei”, având în vedere variantele vehiculate, de ce 8, 12 sau 16 regiuni? Cum s-a ajuns la aceste cifre? Pe ce bază? Şi chiar “aşa trebuie să fie”, nu altfel?
6. Înainte de a stabili numărul regiunilor, nu ar fi fost mai normal să stabilim criteriile pe baza cărora să delimităm noile unităţi?
7. Contează mai mult numărul regiunilor şi mai puţin funcţiile pe care le vor îndeplini? Sau invers?
8. Facem din nou o formă fără fond sau reorganizarea va merge, de data aceasta, în paralel cu creşterea gradului de descentralizare – descentralizare administrativă, politică?
9. Se “reorganizează” doar judeţele sau ne atingem şi de nivelul administrativ inferior şi regândim şi organizarea comunelor?
10. Este reorganizarea administrativ-teritorială o problemă reală pentru România sau mai degrabă doar o “soluţie favorită” a unor decidenţi politici interesaţi?
Sunt doar câteva întrebări preliminare – de bază – de la care ar trebui, spun eu, să pornească o dezbatere cât de cât serioasă. Desigur, părerea mea neserioasă contează prea puţin pentru marii decidenţi politici ai ţării. Dar dacă o vor face aşa cum au început-o, mie personal, îmi este cât se poate de limpede că rezultatul pe care îl vor obţine va fi doar un mare bâlci politic, în gălăgia căruia vom pierde din vedere esenţialul.
Pe de altă parte, dacă se va face, totuşi, o asemenea reorganizare administrativ-teritorială, îmi este cât se poate de limpede şi un alt aspect: nu îmi va mai rămâne nicio altă alternativă, decât să depun cererea de viză pentru Canada… Nu de altceva, dar ăia de acolo, măcar sunt foarte bine organizaţi din punct de vedere administrativ-teritorial!
Vestea bună pe care ne-o dau guvernanţii este că luna aceasta România, din punct de vedere statistic, iese din recesiune. Vestea proastă este că actualul premier Boc şi Cabinetul său ar mai trebui să stea la PUTERE încă vreo 35 de ani ca să-şi onoreze toate PROMISIUNILE electorale, cel puţin dacă ne referim la domeniul infrastructurii – drumuri, autostrăzi. Dacă am adăuga aici şi celelalte domenii – social, sănătate, educaţie, etc. – cu siguranţă durata de viaţă a actualului Cabinet ar sări cu mult peste 100 de ani…
Conform unor calcule făcute de ziariştii de la Gândul, investiţiile în infrastructura rutieră din România promise de către reprezentanţii Guvernului Boc s-au concretizat, în tot mandatul de până acum, în doar 53 de kilometri de autostradă şi circa 630 de kilometri de drumuri naţionale (DN) reabilitaţi. Asta în condiţiile în care bugetele Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România (CNADNR) au însumat, în ultimii doi ani (2009 + 2010), circa 3,4 miliarde de euro!!!
În medie, ar veni câte 62 de metri de autostradă construiţi în fiecare zi de mandat a premierului Emil Boc. 62 de m pe zi e de-a dreptul incredibil. Unii deja se întreabă care e tehnologia folosită pentru că ar fi un subiect excelent pentru o nouă serie pe Discovery. De exemplu: how it’s NOT made? 
Tot cei de la Gândul au calculat, că în acest ritm, pentru a putea onora promisiunea electorală din 2008 – 1.000 de kilometri de autostradă – Boc ar avea nevoie de circa 35 de ani. La cât de lungă şi de lată e patria noastră, chiar şi premierul Boc ar trebui să fie nemulţumit de ritm de melc turbat în care înaintează lucrările pe şantiere. Pe când vizavi de viteza şi performanţa Cabinetului reprezentat de domnul Boc, de data aceasta, cei nemulţumiţi ar trebui să fie cetăţenii patriei şi electoratul care va fi chemat la urne anul viitor.
Să vedem până atunci cine prinde viteză: contructorii de autostrăzi sau premierul Boc?
Emil Boc: “Voi propune un proiect de lege pentru depolitizarea funcţiei publice din România.”
Ce nu vrea să spună premierul este că depolitizarea nu se face printr-o lege (de mâine decretăm, în regim de urgenţă, că funcţia publică e depolitizată şi am rezolvat problema). Putem noi avea 100 de legi care să interzică politizarea, dacă în pratică, promovarea în cariera publică se va face tot doar după criteriul politic: “pleacă ai lor, vin ai noştri, că-s ai noştri şi sunt mai buni”!
Depolitizarea asta nu prea se face cu vorba. Ci prin faptă… Ori aici, de vreo 20 de ani tot depolitizăm, iar efectul pe care l-am obţinut este că (în mod paradoxal) avem cele mai politizate funcţii şi instituţii publice. Tradus, cu cât spunem că depolitizăm mai mult, cu atât reuşim să politizăm şi mai mai mult funcţia publică şi instituţiile publice.
O soluţie alternativă, ca să rezolvăm problema ar fi să renunţăm de tot la funcţia publică. Sau poate la politică…
Apropo. Între timp, partidul premierului depolitizator are mari probleme. Şi nu cu politizarea, ci cu integritatea. Şi nu cu cea fizică, ci mai degrabă cu cea morală (aici însă cred că şi alţii întâmpină mari dificultăţi). În sensul în care a ajuns “o provocare să vedem dacă PDL poate reuni măcar 35 de persoane care să creadă că nu trebuie să faci compromisuri compromiţătoare, că trebuie să aduci oameni competenţi, că trebuie să rezolvi problemele cetăţenilor, şi nu problemele clientelei. Dacă nici măcar asta nu se poate realiza înseamnă că suntem într-o situaţie dramatică“. Continuarea aici.
Mai dau odată anunţul că nu se ştie niciodată de unde sare stagiara/stagiarul.
Se caută stagiari (plătiţi) pentru o perioadă de 4 luni de zile (martie-iulie) la un cabinet senatorial. Din Oradea. Poate vă interesează sau ştiţi pe cineva care ar fi interesat(ă). E o şansă bună pentru toţi cei care doresc (vor şi ştiu ) să lucreze în domeniul politic-parlamentar. Deadline pentru înscrieri: 8 martie.
Click pe poză pentru detalii.
Click aici dacă vrei doar să asculţi o piesă frumoasă
Azi în Oradea, mâine în toată ţara?!
Organizaţiile bihorene ale UDMR, PSD, PNL+PC au produs surpriza zilei în politica autohtonă. Cu doar o zi (pe 24 februarie) înaintea Congresului UDMR (congres de care rezultatul căruia atârnă actuala sau viitoarea majoritate guvernamentală), liderii celor patru forţe politice locale au semnat – în premieră naţională şi în ciuda vântului de la Bucureşti – un protocol de colaborare politică pe o perioadă de 5 ani. Dincolo de cuvinte şi obiectivele stipulate, greutatea acestui act rezidă în simbolistica sa şi mesajul pe care îl transmite… Rămâne de văzut cum se va sfârşi această poveste de Dragobete…
PS: Reacţia PDL (împotriva căruia s-a constituit noua alianţă): ”Unde putem o să rezistăm, unde nu putem n-o să rezistăm…”
O oportunitate pentru cei care doresc (şi au ambiţia) să lucreze în cadrul unui cabinet parlamentar.
Se caută stagiari (plătiţi) pentru o perioadă de 4 luni de zile (martie-iulie). La Oradea. Poate vă interesează sau ştiţi pe cineva care ar fi interesat(ă).
Detalii puteţi obţine de aici.
Spread the news!
Mita la Vama Albiţa era denumită “coffee” şi era “tradiţie”. Poliţiştii de frontieră o primeau de la aproape fiecare trecător sau comerciant chiar şi dacă nu o cereau, relatează Mediafax.
Corupţia în România a ajuns să fie normalitate, dacă nu cumva fatalitate. Mai devreme sau mai târziu, România va ieşi din criza economică (cu sau fără ajutorul Guvernului), dar aşa cum arată lucrurile astăzi, din criza morală societatea noastră nu va izbuti să iasă nici în următoarele generaţii.
“Belgium hits world record for lack of government”
Belgium on Thursday (17 February) marked 249 days of political deadlock, the current world record for a state to agree a new government. “No deal appears likely to emerge anytime soon in the country which hosts the EU institutions, despite protests ranging from marches to no-sex boycotts” (ştire EUObserver).
“Evenimentul” a fost sărbătorit cu ironie printr-o “revoluţie a cartofilor prăjiţi” (celebrii frites) în întreaga ţară. Belgia brevetează astfel un nou model de guvernare: cel fără Guvern sau aproape fără Guvern; doar cu unul provizoriu! Şi uite că ţara tot mai există, nu a dispărut de pe hartă, iar statul-social funcţionează.
La modul cum se guvernează în România, poate ar trebui să adoptăm şi noi modelul belgian, ba chiar mai mult să-l dezvoltăm: să rămânem un an fără Guvern, nici măcar unul provizoriu să nu existe. Ce ni s-ar putea întâmpla? Ar putea fi mai rău decât acum? Oare ar ieşi lumea pe străzi şi la noi să ceară politicienilor să se înţeleagă şi să formeze guvernul?
PS: singurul impediment pentru implementarea acestui nou model de guvernare pe meleagurile mioritice este că noi nu suntem belgieni…
Agitaţie mare în tabăra pedelistă în ultimele zile. Băgaţi în şedinţe (nocturne) de Traian Băsescu, pedeliştii îşi joacă viitorul politic. “Retragerea” lui Emil Boc şi soluţia premierului tehnocrat este deja pe buzele tuturor. Mişcarea (strategică şi corectă din punct de vedere al imaginii) gândită în laboratoarele de la Cotroceni ar trebui să mai elibereze din presiunea pusă pe PDL şi să ajute la recâştigarea încrederii populaţiei – partidul a ajuns la un periculos 11%.
Într-o perioadă de criză economică, având în urmă o guvernare cel puţin (sub)mediocră, Traian Băsescu vrea să scape PDL de soarta PNŢCD-ului din 2000. Să nu uităm că şi atunci, ca şi acum, ţara a avut parte de un scenariu similar, ba mai mult decât atât, o parte dintre actorii de atunci îi regăsim şi în distribuţia de astăzi. Atunci, PD-ul a scăpat. Mai ştim că memoria colectivă e scurtă, iar până la alegerile din 2012 este cale lungă şi se pot întâmpla atâtea lucruri (chiar şi pozitive). Deci, premise ar fi; de aceea cred eu că se şi încearcă acum această soluţie salvatoare (de altfel singura). Tot aşa însă mai ştim un lucru: istoria nu prea se repetă.
Şi atunci rămâne întrebarea: cum va reuşi să scape PDL de astă dată?
Evenimentul Zilei. Pesediştii şi peneliştii îşi unesc destinele pentru următorii 9 ani. Pe scurt: PSD + PNL (inclusiv PC) = Uniunea Social-Liberală (USL). Nu ştiu dacă e şi LOVE?!
Să le dorim şi noi “Construcţie politică de piatră”!
Zilele acestea, se întâmplă o nebunie curată cu recalcularea pensiilor militare: reprezentanţii statului spun că pensiile celor care au lucrat în Armată nu au scăzut, ba din contră unele chiar au crescut, în timp ce reprezentanţii cadrelor militare în rezervă ne arată taloanele de pensie cu sume diminuate cu până la 60-70%.
Outsiderii acestui meci pot să decidă singuri pe cine să mai creadă.
Pentru mine anecdotică mi se pare situaţia lui Dumitru Prunariu, singurul român care a zburat în cosmos. Prunariu, care este general şi pensionar militar, s-a trezit fără 70 la sută din pensie dintr-un motiv, spune el, halucinant: pentru cei trei ani cât s-a pregătit în URSS pentru zborul în spaţiu şi pentru călătoria în Cosmos în sine, nu există documente justificative luate în considerare la recalcularea pensiei!!!
Cum ar veni, nu numai el a fost în aer cosmos; mai nou şi documentele, dar şi pensia îi sunt tot acolo.
Lucrurile s-au limpezit. “În aderarea la Schengen, bătălia pe care o avem de dat se referă la cât timp vom fi amânaţi, nu dacă vom fi amânaţi...” (Leonard Orban)
Gura expertului adevăr grăieşte. Interviul integral pe Hotnews.
Şi apropo de Schengen, România a reuşit să aibă o contribuţie cel puţin “originală” la zestrea europeană: “am reuşit să politizăm un acord care, prin însăşi esenţa sa, a funcţionat pînă acum doar tehnic. Tocmai cînd sîntem pe cale să devenim ceea ce afirmă unul dintre „miturile“ noastre istorice clişeizate („am fost pavăza Europei“), Europa n-are încredere în felul nostru de a sta de strajă...” (Mircea Vasilescu – Dilema Veche)
În urmă vreo două săptămâni, la solicitarea preşedintelui Senatului, Mircea Geoană, Curtea Constituţională decidea (cu votul majorităţii – 5 la 4) că “angajarea răspunderii de către Guvern în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în temeiul art.114 alin.(1) din Constituţie, asupra proiectului Legii educaţiei naţionale este neconstituţională şi a declanşat un conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Parlament, întrucât proiectul de lege se află în proces de legiferare la Senat, în calitate de Cameră decizională”.
1) procedura e neconstituţională şi 2) ea a declanşat un conflict între instituţiile statului. În motivaţia deciziei, Curtea şi-a declinat însă competenţa în acest conflict, precizând că rezolvarea poate veni doar prin colaborarea părţilor.
Fără să aştepte motivaţia şi explicaţia Curţii, Guvernul a continuat procedura: premierul Emil Boc s-a prezintat în faţa Parlamentului cu Legea Educaţiei. Opoziţia PSD-PNL a reacţionat imediat şi a depunes moţiunea de cenzură, moţiune care însă nu a mai apucat să fie dezbătută şi supusă votului parlamentului. Opoziţia a încercat astfel să blocheze acţiunea declarată neconstituţională a Guvernului.
În faţa acestei situaţii, premierul Emil Boc s-a adresat din nou Curţii Constituţionale pentru a cere lămuriri, considerând că odată procedura moţiunii de cenzură declanşată (el a prezentat legea în faţa plenului, iar Opoziţia a depus moţiunea de cenzură), conflictul a fost soluţionat (nu discut aici abordarea Guvernului care prin colaborare înţelege impunerea propriului punct de vedere) Aceeaşi Curte Constituţională (tot cu votul majorităţii 5-4) constata ieri că există nou un conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Parlament, “generat de refuzul Parlamentului de a dezbate moţiunea de cenzură depusă de opoziţia parlamentară, dezbatere care, odată declanşată, ţinând seama de prevederile Constituţiei, nu poate fi oprită”.
Logica (ne)constituţională este uluitoare: pe de o parte, se constată neconstituţionalitatea unei proceduri de angajare a răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului, pe de altă parte se constată şi neconstituţionalitatea acţiunii Parlamentului prin care s-a încercat blocarea procedurii declarată anterior neconstituţională.
Să înţeleagă fiecare ce o vrea de aici! Că nu degeaba este atât de frumoasă şi funcţională democraţia dâmboviţeană…
Mireille Radoi este pedelista care a “câştigat” concursul pentru şefia Bibliotecii Centrale Universitare (BCU) din Bucureşti.
Pentru această poziţie a recomandat-o nu doar bogata ei experienţă profesională – director de cabinet în Ministerul Comunicaţiilor, consilier local în Sectorul 4 şi expert în securitate - sau diploma de la SRI. Nici măcar prietenia ei cu fostul ministru al comunicaţiilor Gabriel Sandu care, la rândul său, este prieten cu ministrul educaţiei, Daniel Petru Funeriu care, la rândul său este “foarte prieten” cu BCU, fiind organizatorul aşa-zisului concurs. În opinia mea, mult mai mult a contat viziunea managerială a doamnei respective.
Pentru corecta informare a cititorilor şi contribuabililor oneşti care vor plăti salariul directorului BCU, mă văd nevoit să redau integral răspunsul doamnei Rădoi la o solicitare Hotnews.ro în care explicitează “proiectul” ei.
Notă: sublinirile şi comentariile îmi aparţin.
“Consider că directorul general al unei instituţii publice de înaltă ţinută şi de importanţă naţională (ce minunată expresie din minunata noastră limbă de lemn) trebuie să aibă o viziune de manager (musai), desigur cu un profil intelectual (desigur, că doar nu de agri-cultor) care să-l lege de actul de cultură în general, care să fie dinamic, creativ, responsabil, să aibă experienţă relevantă în varii domenii şi institutii şi o deschidere adecvată anului 2010 (aha! de aici vine versul lui Chilian cu cărţile, ferestre-n ziduri! Recunosc umil, eu am rămas doar la deschiderea de sezonul trecut).
În calitate de Director de Cabinet al Ministrului Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale Gabriel Sandu (prietenul prietenului), am fost numită membru în CA al CNPR (Consiliul de Administraţie al Companiei Naţionale Poşta Română, n.red.), poziţie pe care am ocupat-o până la încheierea mandatului acestui demnitar (dacă a fost bună la poştă, o fi bună şi la bibliotecă!). Ca expert, am continuat să fac parte din cabinetul noului ministru, Valerian Vreme, în calitate de consilier, fără însă a mai face parte din CA al CNPR.
Prin natura poziţiei din MCSI (vertical sau orizontal?) am fost interesată de proiectele prin care mijloacele specifice societăţii informationale aduc valoare adaugată societăţii în general (aoleu, numai să nu mărească din nou TVA-ul) şi, în particular, dimensiunii ei culturale (ohooo şi încă ce dimensiune!), un caz aparte fiind legat de beneficiile rezultate din utilizarea tehnologiei informaţiei şi a comunicaţiilor în sporirea accesului la resursele infodocumentare (interes, interes, dar ce o fi făcut concret?). De altfel, MCSI are o seamă de parteneriate în acest sens, pe care le-am susţinut cu entuziasm (felicitări pentru entuziasm; aţi rămas printre puţinii entuziaşti din această ţară).
Securizarea unei societăţi nu presupune doar lupta împotriva ameninţărilor clasice sau asimetrice (puf, o lovitură de expert-intelectual sub centură, dar staţi să citiţi ce mai urmează). Cele mai eficiente mijloace şi procedee de luptă (cu cine s-o fi luptând atâta doamna Rădoi?) nu te definesc identitar, şi se poate ajunge să obţii victoria dar să nu mai ştii cine eşti de fapt (asta ar fi grav! să nu ştim cine suntem… bine că există doamna Rădoi şi ne spune ea). O dimensiune a soluţiei ţine securizarea matricei identitare prin mijloace şi tehnici din arsenalul soft power şi introducerea modelului valoric propriu într-un dialog intercultural real (adică aţi înţeles cum vine? matrice-soft power-model valoric-intercultural, numai lucruri grele, nu glumiţe. Încă una şi suntem KO). Aşadar, pe componenta cultural-axiologică a securităţii naţionale (Abandon.KO!), Biblioteca Centrală Universitară Bucureşti “Carol I” este de interes naţional şi poate reprezenta un vector de susţinere şi promovare a modelului valoric românesc” (eh, v-aţi lămurit, de ce s-a vrut doamna Rădoi în fruntea BCU? Ca să promoveze modelu valoric românesc numai de ea ştiu pe componenta cultural-axiologică a securităţii naţionale!) .
Pentru cine nu e clar, vă traduc eu: avem de-a face cu o luptătoare-expertă, care din fruntea Bibliotecii va asigura securitatea naţională, pe componenta cultural-axiologică, desigur şi va promova modelul românesc!
De mâine, ne înscriem toţi la bibliotecă. Ţara are nevoie de noi! Vom împrumuta cărţile de la doamna Rădoi şi vom porni împreună la luptă să apărăm hotarele patriei în faţa ameninţărilor simetrice şi mai puţin simetrice. În acelaşi timp, nu trebuie să uităm nicio clipă cine suntem; dacă ni se întâmplă totuşi, avem noroc, că directorul general al BCU veghează şi ne avertizează.
PS. Iniţial am vrut să scriu un pamflet. Mi-a ieşit însă o treabă foarte serioasă, pentru că numai de râs nu este. Din păcate…
Detalii despre subiect aici.
În ultimul timp, mai mulţi vizitatori au ajuns pe blogul meu căutându-l pe Gabriel Oprea. Pentru aceştia am un mesaj: fraţilor, mai căutaţi-l pe om şi la el acasă!
PS. Întrebarea nu este “unde e G. Oprea”, ci “cine e G. Oprea”.
Cristian Preda, europarlamentarul PDL şi profesorul de ştiinţe politice a acordat un interviu, astăzi, pentru Evenimentul Zilei. Redau câteva fragmente semnificative; pentru mine şi sper că şi pentru cititorii acestui blog. Este vorba despre cum funcţionează sistemul politic şi partidele politice din România.
“… Ce aşteptări aveţi de la viitorul congres al PDL?
Ar fi interesant ca discuţia din congres să fie precedată de o recrutare de noi membri care să fie actorii unui dialog despre ce înseamnă un partid în Românai de azi. Acum e o oportunitate extraordinară să întrebăm ce opţiuni avem şi ce personaje să conducă, nu după congres, când am plantat deja la vârf oamenii pe care îi cunoaştem, rugându-i că eventual să mai adauge alţii. Pentru că vor veni, în aceste condiţii, aceiaşi români dezumanizaţi de oamenii politici, puşi în condiţie servilă, de sclavi ai unor interese de partid.
De ce nu a făcut PDL până acum, în 2010, acest exerciţiu al dialogului?
Pentru că e un partid care s-a oligarhizat. Eu sau Monica Macovei avem avantajul că venim din exterior, din societate şi ne purtăm ca nişte oameni liberi. Pentru că suntem liberi, iar un partid trăieşte din libertate.
Nu cumva partidul vă percepe ca fiind nişte corpuri străine?
Dacă un partid se închide într-o cameră, la un moment dat se stinge lumina. Problema e să reuşeşti să mai şi ieşi în societate din biroul de partid în care iei decizii. Personal, n-am intrat în PDL pentru mari ambiţii, dar cred că simt foarte bine ce înseamnă aspiraţiile oamenilor şi care sunt aşteptările oamenilor demni, care refuză servitutea voluntară şi dominaţia birocraţilor de partid. Momentan, încerc să spun câteva lucruri elementare, care ţin de cultura democratică din oricare alt partid european. Şi mi se răspunde băţos, cu nasul pe sus.
Încălcaţi regulile partidului, au spus-o chiar colegii dumneavoastră.
Asta dovedeşte faptul că miza discuţiei pe care o propun eu, sau Monica Macovei, sau orice coleg de generaţie cu acelaşi tip de gândire este tocmai desprinderea de dependenţa vinovată pe care partidele au construit-o în ultimii ani. Miza intrării noastre în politică este autonomizarea, ieşirea de sub tutela oribilei aserviri birocratico-afaceriste a politicii democratice. Acesta e peisajul politic dominant, iar noi spunem că trebuie să scăpăm de aservire. Cei care ne răspund sunt chiar cei care au construit această dependenţă. Sunt baronii naţionali ai politici. România s-a europenizat, dar baronii locali au ajuns naţionali şi vor să confişte politica pe termen lung.
[...]
Cum poate partidul să vorbească despre principii, când nu o sancţionează pe Roberta Anastase pentru eroarea de la votul pentru legea pensiilor?
E un caz foarte bun de discutat pentru că face vizibilă precaritatea întregului sistem. Din nefericire, în Parlament s-a instalat o practică absolut penibilă potrivit căreia, în numele filosofiei chiulului, este suficient ca proporţia celor prezenţi în Camere să respecte ponderea partidelor în ansamblu pentru a se considera că votul poate merge înainte. Acum avem de-a face şi cu o lipsă de onestitate generală, pentru că un politician corect ar fi spus că trebuie demişi toţi cei care au greşit, nu doar Roberta Anastase. PNL nu are o problemă de pildă cu Mihai Voicu, care stătea lângă Anastase la vot. Pe de altă parte, soluţia nu era personalizarea dezbaterii. În primul rând, PDL trebuia să propună reluarea votului şi, în momentul în care a văzut că opoziţia utilizează împotriva sa această cutumă folosită de toate partidele, să spună deschis ce se-ntâmplă de ani de zile.
S-a ratat complet momentul acesta.
S-a ratat dintr-un soi de înverşunare, din cauza acelei mentalităţi de cetate asediată şi a ideii că suntem infailibili. A doua zi trebuia să spunem: din păcate s-a construit această cutumă, ne cerem scuze în numele tuturor celor care au practicat-o şi redefinim regulile.Sunt lucruri odioase care ţin de cultura parlamentară de la noi, iar asta nu e de imputat doar unuia dintre aceşti actori. E nedrept ca doar Roberta Anastase să păţească ceva, pentru că vina e a organizaţiilor politice. Nu demisia rezolvă lucrurile şi nici nu sunt convins că situaţia politică s-ar debloca doar prin acest act unilateral.
[...]
Mai contează, în politica românească, şi altceva decât capacitatea de a strânge voturi?
În ultimii ani, viaţa politică din România a impus tuturor partidelor un tip specific de articulare, în care oameni cu o educaţie precară mobilizează resurse financiare şi afişează un tip de atitudine faţă de cetăţeni în sensul cultivării servituţii acestora. Oamenii sunt recrutaţi pe baza fidelităţii lor faţă de un proiect al mobilizării iraţionale a resurselor publice în reţele de dependenţă. Asta a produs o dramatică demobilizare a publicului educat, care are alte resurse decât cele strict financiare, are libertate, este autonom şi evident dezamăgit de politica actuală.
Cum face PDL să câştige acest electorat, fără să-l piardă, de exemplu, pe cel de la Craiova, pe care îl atrage cu vocea lui Antonie Solomon, nu cu a dumneavoastră?
Am mai spus, există anumite incompatibilităţi, iar la un moment dat trebuie să alegi. Cred că în acest moment, şi pentru PDL şi pentru România, e mai importantă mobilizarea unui electorat care are proiecte de viitor şi nu doar proiecte de supravieţurie.
Şi dacă asta înseamnă zece procente mai puţin la vot?
Ar fi un dezastru, nu doar pentru PDL. Pentru că proiectul politic fundamental al României este sincronizarea cu celelalte societăţi europene. Nu ne putem mulţumi să fim o periferie săracă, în care sunt aruncate corupţia, precaritatea, lipsa de onestitate. Problema fundamentală e câţi români se regăsesc într-un astfel de discurs.
[...]
… dar cum îi faceţi pe oameni să vă asculte, acum când PDL e la zece procente ca încredere?
E foarte jos pentru că liderii care produc vâna discursului public au luat-o pe o cale precară, articulată de două repere. Unul este oferit de filosofia cetăţii asediate. Toată lumea, de la moguli la adversarii cei mai tâmpi, sunt la baza cetăţii. Celălalt reper este discursul infailibilităţii. S-a spus „nu avem decât o soluţie”. Ulterior, când au fost blocaje provocate de adversari sau de Curtea Constituţională, s-a găsit cea mai bună a doua soluţie şi, din nou, „nu avem ce discuta”. Opoziţia a profitat de pe urma acestor poziţionări. Dacă vreun lider al partidului sau Traian Băsescu a încercat negocierea sau compromisul, opoziţia a răspuns prin boicot. Asta a articulat o guvernare care nu a creionat politici economice, ci a spus „intrăm pe făgaşul turnat de FMI”. Aşa se face că până la urmă cetatea în care eşti asediat e a FMI-ului, nu e o cetate construită cu resursele noastre.
PDL-ul ne prezintă scenariul FMI ca fiind unicul posibil în situaţia dată.
E scenariul cel mai comod, e cel mai simplu să-ţi dea cineva din afară şi să spui că Banca Naţională e cea mai importantă instituţie a statului şi trebuie să fie farul care ne ghidează. Întotdeauna există o altenativă şi înainte de a apuca pe un drum trebuie să vezi toate variantele. Incapacitatea de a construi şi imboldul PDL de a acţiona sub semnul urgenţei şi improvizaţiei ne-au dus la soluţia FMI.
Regimul politic românesc e în criză, pentru că partidele sunt incapabile să mai poarte un dialog. Din 2007 încoace, deşi am avut cea mai densă perioadă electorală din istoria noastră politică, alegerile, care sunt instrumentele democraţiei, au fost de fapt elemente de blocaj. Peste tot în lume oamenii fac alegeri ca să clarifice şi să facă posibilă guvernarea. La noi, alegerile au complicat guvernarea. Instituţiile, la fel, au blocat în loc să deschidă piste pentru ca societatea să fie gestionată.
[...]
… avem o mecanică politică dominantă în raport cu actorii. Liderii se cred vizionari şi articulează partidele pe care le conduc într-o direcţie greşită. Mergem din blocaj în blocaj. Remediul este redefinirea partidelor şi de asta pledez pentru deschiderea lor şi pentru un alt tip de personaje.
Proiectul dumneavoastră e mai degrabă transpartinic.
Nu, eu îl propun PDL-ului. Doar alte personaje pot să gândească partidul altfel decât ca un partid guvernamental care mobilizează resurse publice ca să creeze dependenţă pe termen lung. La fel, ne trebuie alte reguli pentru alegeri. Modurile de scrutin au favorizat acest tip de comportament politic. Trasarea colegiilor ca fiefuri locale uşor de controlat avantajează acest tip de cultură politică în care mita electorală anulează energiile oamenilor competenţi”.
Pentru interviul integral, click aici.
“What can be talked about cannot always be translated into action, and what can be done cannot always be talked about.” (Nils Brunsson, Ideas and Actions: Justification and Hypocrisy as alternatives to control – Accounting, Organizations and Society, Vol. 18, No. 6, 1993)
Sexul în politică intră în cea de-a doua categorie brunssoniană: toată lumea o face (a se citi şi-o pune), dar nimeni nu vorbeşte despre asta. Sexul în politică, mai nou, se întâmplă “pur şi simplu“; a ajuns o monedă de schimb convertibilă în funcţii şi demnităţi.
Care este modelul de reuşită pentru orice jună cu veleităţi politice de stânga sau de dreapta? La început carierei, poţi să încerci să impresionezi prin numărul de pagini al CV-ului. Dacă nu eşti suficient de isteaţă şi de bună de gură (a se citi bun orator), poţi încerca varianta valizei cu verzişori sau pe cea cu “protectorul” care îţi deschide numeroase uşi, dar şi nasturii combinezonului. Tot ce nu se rezolvă cu bani şi inteligenţă, se rezolvă prin şi cu sex! Mai ales că, utilizând un concept drag economiei de piaţă, există şi cerere şi există şi ofertă; destul de mare, ca să nu zic ridicată.
În termenii lui Nils Brunsson, când vorbim despre sex şi politică sau sex în politică, există o inconsistenţă între idee şi acţiune, iar această inconsistenţă poate fi rezolvată prin justificare (argumentare) sau ipocrizie.
Concluzia: trăim într-o lume ipocrită.
Avem un Guvern de “domprofesori” (prof. Emil Boc, prof. Daniel Funeriu, prof. Marko Bela, prof. Gheorghe Ialomiţianu, prof. Gabriel Oprea, prof. Valeriu Tabără, prof. Cătălin Predoiu şi lista ar putea continua). Ce facem cu el?
Îl ţinem la Putere. CTP ne dă răspunsul corect la întrebarea de ce nu trebuie să plece Guvernul Boc:
“Singurul motiv pentru care n-ar fi bine ca guvernul Boc să plece e pericolul ca “domprofesorii”, în cap cu premierul, să se apuce să predea ceva, pe undeva, unor fiinţe lipsite de apărare”. Continuare aici.
