Unii comentatori spun că manifestațiile din stradă din București și din alte orașe din ultimele două săptămâni dovedesc că ar exista un potențial uriaș pentru construcția unei platforme civice.  Dacă așa o fi, atunci întrebarea  este:  bun, și ce facem de aici încolo? Cum organizăm această platformă și cum o folosim?

Pentru că trebuie să ținem cont de un lucru: schimbarea sau reforma statului (cum place unora s-o numească) nu se va putea produce dacă această mișcare civică nu se va transforma într-una politică.  Așa cum e construit actualul sistem, el nu poate fi schimbat din exterior. E ca și într-un meci de fotbal: nu poți decide soarta partidei sau să întorci rezultatul comentând de pe marginea terenului; trebuie să intri acolo și să arăți ce știi și ce poți să faci, chiar cu pericolul de a te accidenta. Iar pe terenul democratic, partida se joacă între partide politice.

Conform teoriei politice, într-un sistem politic şi social, partidele politice au rolul de a permite cetăţenilor să-şi aleagă felul în care doresc să fie guvernaţi. Ele participă atât la alegerea reprezentanţilor, cât și la asigurarea resursei umane pentru actul guvernării. Platformele sunt pentru spectatori sau comentatori. Dacă vrei să joci trebuie să adopți o poziție, trebuie să devii partizan să accepți să fii etichetat. Adică să faci parte dintr-o echipă; în cazul nostru un partid. Ne place sau nu ne place ideea. Ne plac au nu ne plac etichetele.

Iar construcția unui partid politic nou astăzi în România nu e o sarcină ușoară, ca să nu zic că e foarte grea. Ai nevoie de resurse multe: financiare, relaționale, umane… Mai există și varianta utilizării partidelor existente. În loc de mașină nouă, ca să ajungi la destinație poți să folosești una mai veche; cu toate riscurile ce derivă de aici, inclusiv ca această mașină să te lase în pană –  a se citi să nu reușești să transformi tu partidul în care ai intrat, ci să te transforme el pe tine.

Ce vreau să zic: adevărata revoluție în România nu se va produce când românii vor ocupa strada! Adevărata schimbare se va putea produce – sau mai bine zis vor fi create condițiile pentru a se putea produce – doar atunci când o masă critică de oameni inteligenți, educați, profesioniști și integri vor ocupa toate partidele politice din România. Care este această masă critică și când se va putea ea produce este o altă poveste. Despre care am să scriu (poate) altă dată.

O știre din categoria ”Cum te cheamă pui de dac? ZOLTAN!”

Primul român care va juca în marea finală NFL (Super Bowl) de anul acesta se numește Zoltan Mesko.

Dar pe componenții echipei naționale (a României) de hockei știți cum îi cheamă? Întrebați la Consiliul Național Secuiesc care i-a premiat cu premiul ”Gabor Aron”.

Hajra!

La An nou, SELECTED Tuesday nou. Păstrăm aceeași selecție de muzici de calitate, însă le împachetăm într-un format nou. Pentru astăzi v-am pregătit o mică ”gustare” din ceea ce vă așteaptă săptămâna viitoare.

This is the Song of the WeeK!

Atenție la ce oră vă culcați (și cu cine) și la cât vă treziți! 

“Matinal – A fi matinal este o dovadă că duci o viață morală. Dacă te culci la ora 4 dimineața și te scoli la 8, ești un leneș, dar dacă te bagi în pat la ora 9 seara și te scoli a doua zi la 5, ești o persoană activă“. (Flaubert, Dicționar de idei primite de-a gata)

Bună dimineața!

Ce ne-am putea oare dori mai mult decât o relație “firească, frumoasă, care a evoluat de la sine”?! Nimic altceva decât o “întâmplare” firească și minunată… din care presa să facă o știre mondenă.

O melodie mai veche recent redescoperită ce merită a fi mult mai des ascultată. This is the Song of the WeeK!

Written by Bono/Gavin Friday/Maurice Seezer
(In the Name of The Father OST)

Ce-am citit până acum anul acesta (adică în ultimele trei săptămâni) și vă recomand și vouă:

Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950, Humanitas, 2011

- cine l-a mai citit pe Boia nu o să fie dezamăgit; cât privește intelectualitatea românească, asta e deja altă poveste…

Christopher Buckley, Fumatul strict permis, Humanitas, 2009

- critică socială fină, plină de umor direct din Washington; recomandat nu doar celor care vor să se lase de fumat.

Jean Mattern, Lapte și miere, Polirom, 2011

- pe cât de scurtă, pe atât de intensă; despre viața în exil și ”laptele și mierea” de acolo.

Și ce îmi propun pentru următoarele trei:

Ian McEwan, Grădina de ciment, Polirom, 2009

Johnathan Franzen, Libertate, Polirom, 2011

Ion Vianu, Amor intellectualis. Romanul unei educații, Polirom, 2010

Și lista continuă. Keep walking & reading! 

Cum e să organizezi un protest spontan împotriva guvernanților acasă la tine în Baie. Baia de Arieș. Căci, vorba vine: azi în Baia de Arieș, mâine în toată țara.

PS. Noi (adică eu cu mine însumi) de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă!

Update. Un caz similar de hilar s-a înregistrat și la Aiud, acolo unde la un singur protestatar (o mamă de tripleți) autorităţile au alocat nu mai puţin de şase reprezentanţi ai forţelor de ordine, câte doi de la Jandarmerie, Poliţie şi Poliţia locală. Mulțumiri Milu Server pentru completare.

Zilele acestea în România se iese în stradă. Unii mai organizat, alții mai dezorganizat. Unii mai spontan, alții mai la ordin. Unii mai nemulțumiți, alții mai nemulțumiți că există nemulțumiți. Unii s-au săturat, alții s-au săturat de cei care nu s-au săturat încă. Țara este în fierbere, titrează trustul voiculescian. Niște golani, dă replica presa din subordinea Puterii…

Unii ne îndeamnă să ieșim și noi în stradă, alții aduc argumente să stăm acasă și să ne vedem de treabă; fiecare după putință și posibilități.

Întrebarea este:  dacă ieșirea în stradă nu reprezintă o soluție și nici încredere nu mai avem în actuala clasă politică, atunci ce mai putem face? 

1. Să-i ignorăm, lăsându-i în continuare să ne conducă? 
2. Să emigrăm într-o țară normală și ”ca afară”?
3. Sau aveți voi vreo altă propunere?  

Am observat la foarte mulți o atitudine mai mult sau mai puțin conștientă de a se refugia din spațiul public – dominat de prost gust și neamuri proaste – și de a încerca să-și construiască o viață normală acasă, în privat. Încercăm să ”evadăm” din mocirla ce ne înconjoară AFARĂ, construindu-ne o ALTĂ lume, mai bună, ÎNĂUNTRU. Această atitudine, din punctul meu de vedere, are o singură hibă: nu vom putea fi niciodată pe deplin împliniți și, până la urmă fericiți, doar în privat, atât timp cât nu ne vom simți confortabil și în spațiul public. Trebuie să înțelegem un lucru: nu ne poate fi 100% bine individual, dacă nu ne este bine și împreună! 

Așadar, întrebarea trebuie reformulată. NU e vorba despre a ieși sau a nu ieși pe stradă. Întrebarea este dacă mai avem soluții pentru a ne fi bine și împreună nu doar la fiecare în parte.

PS. Fiecare are libertatea de a decide dacă vrea sau nu să iasă în stradă. E și asta o formă de manifestare democratică. La fel ca și votul liber exprimat – nu și cel în care ești dus la secția de votare cu autobuzul partidului. Așadar, fiecare decide pentru viitorul său. Și pentru al celorlați, de asemenea. Punct. Mâine este o nouă zi și dacă iese în stradă sau nu. Și dacă merge la vot sau stă acasă. 

“Preocupaţi să umplem minţile copiilor cu informaţie şi mai nou, să facem în aşa fel încât să deprindă cât mai multe competenţe, uităm un lucru esenţial: că trebuie să-i facem oameni”. (Alexandru Crişan)